Început

Oricât de greu mi-ar fi și mie să recunosc, sunt un tânăr ca (aproape) oricare altul care caută să se dea mare. Am nevoie să mă dau mare în fața mea. Sunt prea egocentrică pentru a simți nevoia de demonstra altora cât pot. Mi se pare că se subînțelege. Cam prea arogant, într-adevăr. Îmi dau și eu seama de asta, că altfel nu m-aș fi hotărât subit să-mi public gândurile și să mă gândesc cum și ce să fac ca să fie citite. Sper, totuși, că n-o să mă limitez doar la asta. Am încredere că n-o să mă limitez doar la asta. Ca să nu uit de unde am început, vreau să am în arhivă virtuală tot ce m-a determinat . Știu că arhiva mentală e defectă. Pierde rapid cele mai semnificative senzații, impresii și păreri; în schimb e plină de banalități. E cam ignorantă. Dar are și o scuză (se poate altfel?!) : e administrată prost de ceva care nu e îndeajuns de uman încât să valorifice semnificația banalului. De aia m-am hotărât să nu mă las încă ghidată de lene, automatisme și rutine. Oricum sunt predispusă la asta și eventually se va ajunge și acolo.

Vreau să mă debarasez de generalități, de influențe, de frustrări și inhibiții și să învăț să spun ce gândesc. Vreau să trec peste teama că orice aș spune poate demontat și contrazis. Vreau să învăț și din ceea ce spun, nu doar din ceea ce mi se spune. Vreau să contribui la procesul meu de creștere. Vreau să iau parte sentimental și intelectual la ceea ce mi se întâmplă pentru ca încet-încet să fiu în stare să iau parte și la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Vreau să greșesc. Să percep lucrurile greșit sau să le spun greșit pentru că vreau să înțeleg apoi cu ce am greșit. Vreau să trec de stadiul în care pot să vorbesc la persoana întâi doar despre mine. Vreau să văd dincolo de persoana mea. Vreau să vorbesc despre orice. Și, de fapt, vreau să-mi demonstrez că sunt în stare cu adevărat și că nu m-am plasat pe un piedestal în realitatea mea, ci că exist (și atât) și în realitățile din jurul meu.

A.V.