Wanna be

Nu demult, am fost impulsionată de mai marii din firma la care lucrez să scriu un articol pentru o revistă ce urmează a fi lansată în decembrie sub coordonarea lui „papa Dâncu”. Așadar, pe teme sociale și politice, mai ales -presupun. Evident că nu a fost o provocare lansată exclusiv pentru mine, ci adresată unei mase. De roboței. Roboțeii suntem noi, operatorii de interviu (detestabila denumire pentru o meserie, apropo). O adunătură impersonală de omuleți în acțiune. Singurul lucru care umanizează meseria asta e răbdarea de care roboțelul e nevoit să se folosească pentru a-și îndeplini task-ul. Însă nu e nimic care ar putea contribui la o evoluție intelectuală în treaba asta.  În fine... Exaltată de acestă propunere, de posibilitatea de a demonta statutul pe care mi-l oferă job-ul în fața mai-marilor m-am apucat în aceeași zi să scriu despre un aspect care consider ca s-ar încadra în tematica generală: „risc și criză”. Bla. M-am gândit la problema emigrării. Deloc genial și inovator, căci am descoperit că însuși papa Dâncu scrisese ceva despre asta pe blogul lui (să nu mai spunem de mulți alții, prichindei ca mine sau nu, care-și tot dau cu părerea pe unde apucă despre asta). Am concluzionat că am făcut o alegere peste puterile mele  și am renunțat. Cum aș putea eu, mini-cocuță cum sunt, să abordez asemenea chestiuni într-un registru profesionist și demn de a fi publicat? Nu știu dacă aș putea, dar azi, provocați fiind din nou, m-am hotărât să țin cont de motivațiile enunțate în prima postare și să-mi depășesc teama. Și ce dacă nu e îndeajuns de bine pentru a ajunge la destinația ultimă (publicarea)? Aș avea parte de un feedback în domeniu.

O să profit de jovialitatea pe care mi-o oferă ideea de blog și o să continui aici ideile. Poate iese ceva dacă subconștientul meu nu e presat inconștient de ideea că fac ceva important.

Risc și criză

Iluzia unei rezolvări

Deschiderea granițelor odată cu integrarea în Uniunea Europeană s-a impus drept un pas decisiv în afirmarea României pe plan mondial, însă a adus cu sine și avantaje, dar  și dezavantaje manifestate în varii domenii.  Dincolo de problemele de ordin economic cu care se confruntă țara în prezent și care se cuvine a fi lăsate în seama specialiștilor, la nivel social efectele se fac resimțite la un nivel net superior.  De la entuziasm și curiozitate, în conștiința românilor această nouă posibilitate a devenit o soluție salvatoare pentru evadarea definitivă din patrie. Dacă în comunism era un fapt concret constrângerea cauzată de captivitatea în propria țară, se pare că eliberarea  a avut drept consecințe tocmai opusul urmărilor pe care ar fi trebuit să le aibă pentru România.  E clar ca românul a început prin a asocia libertatea cu fuga (de ceva ce nu mai există), urmând ca apariția unor probleme de altă natură să amplifice instinctul de „apărare” prin detașare  și să determine o  creștere alarmantă a procentului  celor stabiliți dincolo de granițe.

Drept urmare, țara continuă să stagneze în dificultatea de a diminua impasul din economie.  Omul de rând este confuz, frustrat, panicat de nesiguranța zilei de mâine și, conform instinctelor firești, caută un mod adecvat pentru a supraviețui.  Mentalitatea și frica impregnată de trecut în conștiința lui, nu-i permit să accepte compromisuri, ci îi impun să apeleze la alternative cu efect imediat.  Fapt la fel de justificabil de natura umană instinctivă  ca și tendința de blamare. Într-un asemenea context, al situațiilor limită, unanimitatea vinei  și implicit nula importanță a desemnării vinovaților nu sunt  considerente plauzibile.

Empatizând sau nu cu contextul, realitatea confirmă încă o criză. La nivel de mentalitate, potențialul  unei soluții pentru ameliorarea situației e minim. Românii nu sunt dispuși să se mai lase asupriți de circumstanțe. Refuză să lupte pentru orice altceva în afară de propriul bine. Însă continuă să se complacă în situație. Căci a alege portița de ieșire nu e decât o altă formă de a cataloga, eticheta drept irevocabilă o actualitate. Ori, fiece prezent e destinat să devină trecut. Dar acest lucru pare să nu fie conștientizat într-o atât de mare măsură încât să conteze. În situația  asta, compatrioții sunt departe de a fi incoruptibili și fermi în gândire sau în acțiuni, căci apelează, de fapt, la compromisuri. Nu sunt cu nimic superiori celor care-i conduc și pe care îi acuză cu orice ocazie de lipsă de interes pentru binele poporului. Niciodată nu a contat atât de mult orientarea ideologică și politică a conducătorilor, căci fie ei socialiști, liberali sau democrați, conducătorii națiunii vor purta mereu vina pentru tot ce se întâmplă, vor fi arătați cu degetul, huliți sau adorați, asemeni zeilor antici în mâinile cărora se află întreaga putere. O altă etichetă.

Omul de rând adoră să se simtă lipsit de responsabilitate. Un crud adevăr, nu fără importanță. Dacă rămâne, își neagă vehement statutul de cetățean înzestrat nu doar cu drepturi și privilegii, ci și cu îndatoriri (de ordin moral), iar dacă pleacă resimte ca de la sine înțeles faptul că ruptura fizică de patrie îi justifică lipsa de interes față de aceasta. Oricum, odată stabilit într-o realitate paralelă cu cea de care s-a detașat, odată pus față în față cu o altă lume care îi oferă fără mari eforturi orice aici nu și-ar fi permis, îi este confirmată concepția conform căreia a lut decizia corectă. Însă satisfacțiile sunt de ordin material, căci se raportează la obiecte, bani și utilități, iar acest lucru demonstrează lipsa de interes pentru un bine colectiv.

Patrioți și naționaliști par să fi rămas bătrânii, resemnați și indiferenți  cei fără posibilități, curaj sau determinare, însă optimiști, ambițioși și devotați unei cauze colective cei încrezători în propriile forțe. Aceștia din urmă au calitatea de a fi mânați de entuziasm și de o autentică dorință de a demonstra lumii că își merită locul în ea. Lucruri care aparțin de sfera moralului și a conștiinței și care au fost determinate de educație, de intelect, de mediul în care au evoluat ca individualitate. Aceștia sunt oameni mânați de alte principii. Dacă printre ele se numără și ambiția și o datorie morală, ei nu vor accepta existența unei puteri superioare lor care le decide soarta. Și nu e vorba de divinitate, ci de lideri. Ei nu vor accepta un alt conducător al propriului destin. Își vor asuma această responsabilitate și se vor folosi de ea pentru a se construi ca individualități. Vor găsi argumente și soluții pentru ca propriul bine să se ramifice și să determine și binele altora. Interesant că e suficient să ne uităm in jur, la cunoscuți, și vom observa că cei care au ajuns la un nivel la care nu au de ce să se plângă sunt genul de oameni puternici, determinați și luptători. Bineînțeles că o întreagă națiune nu poate fi caracterizată de toate aceste calități. În marea lor majoritate, românii sunt muncitori, și nu intelectuali luptători.

Decizia de a pleca sau nu din România este, în realitate, o chestiune strâns legată de mentalitate. Motivațiile, principiile și aspirațiile pe care le încorporează. Eroi sunt cei care aleg să rămână, s-ar putea spune. E-adevărat. Sunt viteji căci se luptă. Pe de-o parte cu greutățile din domeniul financiar, administrativ și organizațional pe care societatea nu a reușit să le depășească, iar pe de altă parte cu ei înșiși, puși în situația de a compara meritele și beneficiile care i se oferă în schimbul muncii prestate într-o țară unde sistemul capitalist e un adolescent care experimentează, dar încă resimte puternic trecutul. Ceea ce contează pentru un erou nu e doar lupta pentru propria supraviețuire. Valorile lui se ridică deasupra ideii de bunăstare materială, fiind mai mult concentrate pe satisfacții spirituale și morale. Însă, contrar ideii originare despre erou, aceste calități nu încorporează nimic excepțional. Ar trebui să fie un firesc al umanului depășirea stadiului de luptă exclusiv pentru supraviețuire. Ori, majoritatea românilor care pleacă, o fac fie din nevoia de supraviețuire, fie din dorința de mai mult. Căci dacă ne raportăm la cei care plecă fie pentru un loc de muncă, fie pentru un loc de muncă mai bine plătit, în marea lor majoritate sunt simpli muncitori, un alt soi de sclavi, fără prea multe drepturi sau posibilități de avansare sau de exprimare, uneori chiar marginalizați pentru faptul că nu sunt cetățeni ai respectivei națiuni. Astfel, principiul de diversitate etnică și culturală enunțat de Uniunea Europeană nu pare a avea în practică efectele așteptate.

Ieșirea din impas și rezolvarea dificultăților de atingere a unui nivel de existență decent, oglindit de conștiința noastră în lumea occidentală se raportează în primul rând la conduita omului de rând care nu mai e dornic să producă, prin muncă,  în România, contribuind astfel la dezvoltarea ei. Și asta nu e din cauza scuzei, evocate la nesfârșit, că nu există locuri de muncă și nici interes pentru cetățeni sau posibilități. Posibilități există, doar că ele nu corespund așteptărilor omului care se raportează mereu la țările care deja au depășit impasul în care ne aflăm noi acum. Interesant este că pentru a-l depăși, acei cetățeni și l-au asumat și nu au fugit de el. Probabil aceasta este, de fapt,  una dintre principalele probleme care ne împiedică. O conștiință colectivă care își acceptă situația, dar care, în aceeași măsură, e dispusă să-și asume responsabilitatea de a contribui la evoluția (lentă, ce-i drept) a țării sale. Aberant, idealist și imposibil, s-ar putea spune, în contextul în care salariile și pensiile scad, iar răbdarea a ajuns la o limită. Capitalismul a ajuns la maturitate dincolo de granițe, prezintă cea mai bună alternativă de care românii, în țara lor, încă nu au parte în deplinătatea lui. Asta pentru că nimeni nu e dispus sa producă. Nici idei, nici inițiative și cu atât mai puțin investiții prin muncă. Poate ar fi benefică o detașare de partea materială a lucrurilor. Poate o raportare la posibile satisfacții dincolo de cele financiare, ar schimba lucrurile. Începând prin a simți privilegiul de a fi părinte, profesor, om de știință, inginer, medic, polițist, muncitor sau orice altceva și prin a considera meseriile lor un vis împlinit și o contribuție concretă la schimbarea la care se așteaptă, în care meritele lor vor fi recunoscute și respectate în măsura în care și la nivelul la care ei își respectă profesia.

În fine, emigrarea, adoptată de mase de români drept rezolvare sau soluția ultimă și singura viabilă în acest context este o problemă. Poate efectele ei nu sunt resimțite acum, poate nu vor fi resimțite nici mai târziu (căci situația ar putea rămâne aceeași), dar e problematică  pentru mentalitatea care ne caracterizează. Acest tip de raportare la situație ca fiind critică, irezolvabilă, această atitudine prăpăstioasă și această vină atribuită continuu celor cu care nu avem contact direct și a căror decizii și acțiuni nu pot fi controlate de noi, e una dintre cauzele impasului. Emigrarea este o revoltă, de fapt. Pe de-o parte, o revoltă împotriva situației, iar pe de altă parte o revoltă împotriva propriei responsabilități neasumate. Și aici nu ar fi greșit să ne raportăm și la jumătatea de secol de comunism, timp în care singura datorie a omului era să muncească și să facă ce i se spune. Acum nu i se mai spune ce să facă, dar, ca efect a ceea ce a fost,  el nu are impregnat în conștiință conceptul de demnitate. Căci asumarea responsabilității și inițiativa  sau dispoziția de a lupta, într-un fel sau altul, împotriva sistemului sunt oglindiri ale unui caracter demn. Astfel iluzia că emigrarea e o rezolvare în gândirea omului de rând, pus în fața unor situații de neacceptat în contextul în care el nu mai este rupt de ceea ce se întâmplă dincolo de granițe, este unul din impedimentele dezvoltării. Nu se poate spune că această mentalitate nu e justificabilă, însă constituie un risc ce nu poate fi ignorat.

A.V.