Transilvania mea

Iubesc Transilvania. E Transilvania mea. Da, e a mea. Transilvania e locul în care m-am născut, în care am crescut, în care m-am luptat și am învins, în care am iubit pentru prima dată. Iubesc Transilvania pentru că e locul în care mă simt în siguranță și în care mă pot manifesta. Aici sunt eu însămi. Aici sunt împăcată cu mine și nu mă simt vulnerabilă. Aici nu judec și nu sunt judecată. Aici mă plimb pe străzi și descopăr în fiecare zi un nou mister, regăsesc o nouă mireasmă, întrezăresc o altă imagine – boemă, unică, ruptă parcă din altă lume. Aici sunt oamenii pe care îi îndrăgesc. Aici zâmbesc umblând pe străzi doar pentru că văd oameni luminoși, încărcați cu energie pozitivă. Le zâmbesc și ei îmi zâmbesc. De fiecare dată. Necunoscuți. Fără să îmi bănuiască motivele. Aici regăsesc lucrurile în care cred. Aici totul e altfel!
M-am săturat de viziuni părtinitoare, de scandal, de bârfe și de minciuni. Le văd în fiecare zi la televizor, în presă și la oamenii despre care se vorbește acolo. Resping vehement vedetismele și lumea mondenă. Toate lucrurile astea nu fac parte din lumea mea, din Transilvania mea.
Mă adresez vouă, transilvănenilor, spunându-vă că avem nevoie să ne simțim în siguranță și să avem încredere în ceea ce vedem în jurul nostru. Avem nevoie de o portavoce pentru gândurile noastre. Avem nevoie să ne unim și să ne manifestăm, iar lucrul ăsta este resimțit deja de noi toți. La fel cum tot ce e autentic pornște din inimă și la fel cum din inima Transilvaniei s-a scris istorie, tot din inima Transilvaniei se ridică, în 14 februarie, un munte de speranță și entuziasm, din nevoia de schimbare, de încredere și de unitate. Inima Ardealului este matură, puternică și gata de un pas înainte. 14 februarie 2012 nu va fi doar o zi dedicată oficial iubirii, va fi un moment de cotitură, de trecere la un alt nivel. Și spun asta pentru că 14 februarie este ziua în care se naște, din iubire, respect și prietenie pentru tot ceea ce ne unește, un nou concept. Transilvania L!VE, Transilvania LOOK și Transilvania TUBE se nasc din sentimentul și din convingerea că Transilvania este altfel și vin pe lume ca să ne confirme că se poate. Se poate să fim noi înșine și să ne exprimăm pe noi înșine. Spune și crede în acest lucru o echipă de oameni tineri, încrezători, pozitivi și care radiază prin viziuni entuziaste. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, în sfârșit, ceea ce gândim este spus cu voce tare. Pentru că perspectiva din care privim lucrurile noi, transilvănenii, este o alternativă la tot ceea ce ne-am obișnuit. Tranilvania trăiește prin adevăr, valori, cultură, istorie. Transilvania ne înfățișează oameni frumoși, veseli și entuziaști. Transilvania ne vorbește! Despre identitatea ei, despre principiile ei, despre oamenii care fac parte din ea, despre proiectele și realizările ei. Transilvania are soluții, merge înainte și e încrezătoare în propriile forțe. Transilvania esti tu, sunt eu, suntem noi toți împreună.

Salman: Express myself – that’s all I wanted to do. All my life I reminded myself of that, I thought that, yes, it’s important to write about that, and one mustn’t forget it. Not true. Your own personal interests and themes, even the most fascinating ones – they’re incomprehensible and boring! But I got over it, can you believe it. I figured out just in time that describing one’s own experiences and observations of life is stupid [...]
(The Head, frații Presniakov)

I didn`t get over it. I haven`t figured that out yet. But maybe Salman is right.

Personal statement

(Încă) O viziune despre teatrul românesc


Cred că teatrul românesc va găsi mereu direcția bună. Este într-un continuu proces de transformare și evoluție, cu toate că uneori are tendința de a-și pierde esența în înțelesuri prea profunde. Teatrul este spectacol și trebuie să rămână așa. Nu este nevoie să devină meditație metafizică pentru a produce efect. Atâta timp cât el continuă să delecteze, își va păstra locul în categoria activităților din timpul liber al oamenilor care caută destindere altundeva decât acasă, în fața televizorului.
Contrar altor opinii, consider că teatrul nu trece printr-o criză prin faptul că a scăzut radical numărul spectatorilor. Aceasta este o urmare a felului în care s-a reorientat sociatatea. E o problemă legată strict de mentalitatea oamenilor din secolul XXI. Faptul că i-a scăzut popularitatea nu este grav, atâta timp cât sălile de spectacol sunt în cea mai mare parte a timpului aproape pline. Nu vreau ca teatrul să devină comercial. Nu vreau să devină un obiect de consum într-o societate de consum. Vreau să rămână un mediu destinat celor care îl înțeleg și îl apreciază, chiar dacă e vorba, în mare parte, de studenți sau intelectuali. Vreau ca, în continuare să spună povești despre oameni. Despre noi, cei de acum și despre cei dintr-un trecut apropiat nouă, pentru ca astfel să le putem percepe și să putem empatiza cu ele. Vreau ca, în continuare, să fie un izvor de cunoaștere și autocunoaștere prin identificarea cu personaje și situații. Vreau să nu se piardă în „dramatisme” și melo-dramatic și nici în reprezentări metafizice ale unei idei pentru că, oricât de cultivat ar fi spectatorul, nu trebuie omis faptul că e parte integrantă a acestei lumi care nu mai are o dispoziție necesară (nu mai are chef si răbdare!) și nu mai poate înțelege sensuri ascunse.
Cred că o resurecție a teatrului e posibilă și ar fi eficientă prin intermediul comediei. Problemele sociale sunt multe și grele, iar pentru spectator ar fi benefică o detașare prin râs. Teatrul e capabil să coordoneze o colectivă terapie prin râs. Educativ și totodată delectant, teatrul s-ar apropia mai mult de oameni, de spectatorii care – oricât de mult ar aprecia teatrul – în sinea lor nu-și doresc să iasă din sală mai triști sau mai confuzi decât erau când au intrat. Repet: aștept și vreau ca teatrul să fie o reprezentare (fie și doar aluzivă) a lumii în care trăim, să provoace detașare și delectare. Eu, spectatorul, nu mai pot face față unui îndelung proces de descifrare a unui mesaj, copleșit fiind de probleme reale, greu de înțeles, de suportat și de depășit. Eu, spectatorul, nu vreau nici ca teatrul să devină banal și de duzină. Aș vedea destule spectacole de prost gust dacă m-aș uita la televizor. Eu, spectatorul, vreau doar să mă refugiez pentru două ore (preferabil) înrt-o lume care să mă bine-dispună, să mă deconecteze. Deasemenea, sunt de acord și pledez pentru noul tip de teatru (post-dramatic) care include spectacole de tip performance și happening. Spectatorului din mine i-ar face plăcere să fie motivat să reacționeze la ceea ce vede altfel decât doar prin aplauze, atâta timp cât nu i se cere să acționeze în cadrul spectacolului. Totodată, mi se pare foarte interesant că s-a înțeles și începe să se exploateze faptul că teatrul există și în afara incintei clădirii teatrului. Cu toate că actorii rămân actori și spectatorii continuă să fie spectatori, teatrul explorează noi medii, se adaptează, evoluează și recâștigă popularitate.
Cu privire la problema reorientării către comic, unii ar putea spune că asta ar determina o decădere. Dar alții ar înțelege că în spatele comicului se ascunde un tragic aparte, cu un mai mare potențial de a induce o formă de catharsis. Alta decât cea de odinioară. Poate catharsis-ul într-o lume post-modernă se rezumă doar la detașare, la o deconectare de viața de zi cu zi. Și - poate - alții s-ar bucura sincer să nu plângă, ci să râdă cu lacrimi de propria lume, de propria lor condiție (tragică sau nu) și chiar de ei înșiși. Revelatoare și motivantă ar putea fi conștientizarea faptului că nu e așa (rău) precum pare, dacă ne raportăm altfel la lucrurile din jur. Oricum, țin să menționez că nu aș agrea ca un întreg repertoriu al unui teatru să fie de acest fel. Pledez pentru diversitate stilistică, pentru multiple și diferite teme și perspective.


Andrada Vaidoș

Scenaristică-exercițiul 1

Prima conștientizare a morții

Un urlet sfâșietor, izbucnit din senin în brațele unei oarecare. O mulțime de tanti care înfulecă tot felul, o mulțime de neni piliți de la țuică. O mare de oameni care vorbesc unii cu alții, în șoaptă. Un zgomot, un zumzet îngrozitor care înghite solemnitatea pe care ar fi vrut să o arate. Fețe familiare care nu-mi spun nimic, oameni necunoscuți, miros de bătrâni și naftalină. Haine negre, roase de molii. Aud voci care mă strigă. Mă supun. O mână hidoasă, buboasă, stafidită mă trage de mână insuportabil de aproape. Simt mirosul. Aud ca prin vis: „O să fie bine. Știu cât l-ai iubit și el te-a iubit mai mult ca orice, dar o să fie bine.” Zâmbesc, neînțelegând ce-i cu toată nebunia asta. Am zâmbit într-una de când au început să apară. I-am urât când i-am văzut în cameră lângă el, întrebându-se șușotind de ce nu e descoperit. Mă îndepărtez de el, el care era acolo, în camera mea, închis într-un monstru de lemn. Căutam necontenit. Unde e? De ce m-a lăsat singură în locul ăsta atât de drag mie și atât de străin acum, când e împânzit de atâta necunoscut și nefiresc? Aud, ca rupte din altă realitate, sunete care se construiesc în „condoleanțe”. O văd. Mama e acolo, răspunzând la ele. Mă las ghidată într-acolo. Și-atunci mă prinde pe neașteptate. Mă sperie. Nu mai știu cine era ea. Mă ia în brațe, îmi zice ceva de el cu un zâmbet străin. Atunci încep să urlu. Nu mă pot gândi decât că vreau să mă lase în pace. Vreau ca toți oamenii ăia să ne lase în pace! Ăla e locul meu și-a lui bunicu`. E curtea noastră, casa noastră de refugiu în doi, da, în doi (!) în vacanță sau după o săptămână de școală, după o oră de mers cu trenul și numărat stațiile. E o blasfemie. Nu știam atunci ce înseamnă. Dar acum știu că asta e cuvântul potrivit. Spațiul nostru era sacru. Al meu și-al lui bunicu. De ce nu-i alungă nimeni de acolo?! De ce continuă să vină? De ce sunt peste tot? De ce nu apare bunicu în prag să le spună să plece. Așa, direct. Cum o făcea mereu când era deranjat de cineva. Știam că nu vrea ca ei să fie acolo. Vrea și el, ca și mine, să fim doar noi doi. Să mâncăm împreună, să ne bucurăm împreună de dimineața aia de august, în cerdac, sub umbra părului. Cerdacul nostru e invadat de necunoscuți. Cine sunt toți ăștia?
Nici atunci nu puteam și nici acum, vorbind despre asta, nu pot să fac diferența între trecut și prezent. Credeam că a doua zi va fi totul ca deobicei. Credeam din suflet asta. De aia zâmbeam. Ei nu stiu nimic. Mâine, voi fi eu și bunicul sub umbra părului. Dar cum am ajuns acolo? Nu-mi puteam aduce aminte. Am ajuns acolo fără să ghicesc stațiile ce urmează, fără să număr câte mai sunt, fără să-l întreb, copleșită de entuziasm „Când ajungem?”. Destinația era paradisul nostru.
Când m-a luat în brațe femeia aia, am urlat: „N-a murit! Bunicul n-a murit! Lăsați-l în pace! Lăsați-ne în pace.” Am avut revelația. Am folosit cuvântul pe care nu l-am înțeles niciodată până atunci. Am negat pentru că aveam nevoie de o lume în care să mă refugiez. Și plângeam urlând și auzeam cum șușotelile fremătau și mai tare și simțeam mâini străine care mă mângâie, vedeam fețe nedumerite care nu știau cum să reacționeze și auzeam voci speriate care-mi vorbeau. și nu m-am putut opri până n-am simțit-o pe mama care nu știu cum m-a scăpat de acolo.
Am avut atâta timp să înțelg ce va urma. Aproape un an în care bunicul a început prin a nu mai fi el (era posedat de boală), apoi era mereu în pat, nemișcat, întins pe canapeaua din sufrageria apartamentului în care stăteam cu mama. Am refuzat să accept dinainte. Nimeni n-a îndrăznit să mă prevină. Sau, chiar dacă au încercat, nu au reușit. Nu țin minte. Ignoram răul. Presimțeam că va urma ceva, dar nu înțelegeam, nu vedeam o pierdere. Îmi desfășuram viața crezând că așa trebuie să fac. Că el nu vrea să fiu tristă, că nu am de ce să fiu tristă. El e acolo, dincolo de peretele care despărțea sufrageria de camera mea, știe ce fac și aude ce vorbesc. Acolo va fi mereu. Va ști mereu. E acolo și nu se poate altfel. E etern. Nu regret. Am făcut bine. Bunicul nu suporta să mă știe tristă. Am fost veselă. Până în ultima clipă, nepoțica veselă, al cărei zâmbet continuu era mândria lui.
Aveam zece ani. El s-a despărțit de lume, eu – de paradisul nostru. E ultima amintire pe care o am din locul ăla. Copilăria mea, inocența mea au rămas acolo în casa aia, în satul ăla. Cred că paradisul nostru - de care tot amintesc e copilăria mea. Odată cu bunicul, am plecat și eu: două săptămâni într-o altă lume, într-un alt oraș, la rude necunoscute, dar incredibil de prietenoase. Acolo am continuat să ignor. Noutatea, fascinația, mă furau. Și când m-am întors acasă, am găsit un univers nou care nu m-a lăsat copleșită de trecut. Am reușit să ignor lipsa.
În primăvara următoare s-a dus bunica. Ea a suferit mult în ultimii ei multi ani de viață și a propagat suferința ei nebună în mama. A adus în copilăria mea scene de o atrocitate îngrozitoare. Mă bucuram că nu mai e. Înțelegeam perfect că nu mai e și că e cel mai bine așa. Murise și moartea ei a fost o salvare. N-am fost la înmormântarea ei. Înmormântarea bunicului a fost prima și singura la care am fost până acum. O tortură. Pentru că atunci, pentru orima oară, am înțeles moartea, am simțit superficialitatea sau, mai degrabă ipocrizia, și am detestat. Am urât cu toata ființa. Îmi amintesc foarte clar starea. Mai clar decât durerea. Tot atunci s-a născut un sentiment de nedescris de admirație pentru mama. De atunci ea a fost omul cel mai puternic și rațional din viața mea, de atunci o iubesc cel mai mult pe ea. Nu știu exact ce-a fost cu mine până în momentul ăla. Sau ce legătură a fost între mine și bunicul. Nu mi-a fost doar bunic, nici doar partener de joacă și de călătorie și nu a fost doar suplinitorul unui tată, cum au spus unii. Nu cred ca e prea mult spus: a fost o parte din mine. A rămas în mine o parte din el. Când am înțeles că a murit, știam că renunț doar la ființa lui, la prezența lui, nu la el. Rămâne o entitate în conștiința mea. Încă îl simt câteodată în cele mai mici gesturi pe care le fac, în cele mai banale gânduri. Nu știu de ce, nici nu contează, dar cel mai puternic îl simt în legănarea trenului și în peisajele de vară văzute din tren.

Monolog terapeutic (Copyright pentru: ManInFest)

MONOLOG TERAPEUTIC

Titlu: Cât e ceasul? Sau... În așteptarea sfârșitului
Autor: Andrada Vaidoș

În sfârșit, weekend! Poate asta spui și tu în fiecare vineri când ieși de la serviciu. E ca și cum viața ta se desfășoară pe o traiectorie circulară și tu îți trăiești fiecare zi în așteptarea weekendului. O așteptare continuă și ciclică. Îngrozitor! Asta dacă nu ai ghinionul să lucrezi și sâmbăta sau dacă nu ai norocul să faci ceva ce-ți place.
Și știi care e problema? Că după o vreme în care te afunzi în rutină și sictir, îți dai seama că nu te plictisești la locul de muncă. Căscatul, uitatul la ceas din minut în minut sau gândurile care zboară mereu departe de prezentul în care stai pe scaun nu demonstrează neapărat că te-ai plictisit la serviciu. Nu. Îți dai seama că, de fapt, te-ai plictisit de serviciu. E ca și cum în timp ce vizionezi un film te uiți constant la bara care îți arată cât mai e din el, ca să te decizi dacă îl oprești sau nu. E clar că faci asta doar dacă nu-ți place.

Uite, mie îmi place să lucrez. Și o spun cât se poate de sincer. Fiecare loc de muncă (ăsta e al patrulea), oricât ar fi fost de departe de idealurile mele, m-a lăsat în final cu o senzație plăcută. Cu senzația că am trecut printr-o experiență. ( Și-atât?! Da...) Ei, și mi-am dat seama că cel mai avantajos e să ai un job care nu te lasă să te plictisești. Efectiv să ai în continuu ceva de făcut. Atunci nu te întrebi mereu, chinuit și exasperat: „de ce trece așa greu timpul?”. Un job solicitant la care să ai atâta treabă încât să nu-ți dai seama cum zboară ziua. Ideal ar fi să ai de umblat într-o parte și-n alta, să trebuiască să te întâlnești și să vorbești cu oameni. Dar rar ai norocul ăsta. Mai mult decât atât. Se exclude total dacă aspiri la un domeniu care vizează munca de birou. Și ce faci atunci când ai de așteptat ceva de făcut sau ora de plecare? Începi prin a te imagina acasă sau în orice alt loc! Deobicei, dacă stai pe scaun, îți vine să te descalți și să te cocoțezi cu picioarele pe scaun, chiar pe birou, dacă se poate. Și o faci. Te uiți la colegii din stânga, apoi la cei din dreapta și, după ce te-ai asigurat, îți scoți picioarele din pantofi. Dacă se poate, o să ai grijă în fiecare dimineață să-ți iei o pereche ușor de dat jos. Știi cât e de important să te poți desfăta cu acest mic capriciu. Și îți iei cu tine ceva de ronțăit (nu semințe, că nu ești chiar atât de nesimțit, dar ceva care să... crănțăne). Neapărat. Te satisface. Șefu` sigur nu trece prin zonă. Ești prea mic ca să te observe sau să vină să-ți zică ceva.
Super. Dar nu s-a rezolvat problema. În continuare nu ai nimic interesant de făcut. Ei, la mine nu e problema că nu am ceva de făcut. Să-ți explic. Sunt postată în fața unui calculator, cu niște căști hidoase pe urechi și pusă să repet aceeași poezie de fiecare dată când îmi răspunde cineva la telefon. Nu, nu sunt telefonistă. Telefonistele răspund la telefon. Eu dau telefoane. De fapt, apelurile se efectueză automat, din sistem. Din momentul în care mă așez pe scaun ar trebui să intru într-o transă, cu scopul de a atinge cele mai înalte performanțe. Eficiența și cantitatea sunt cuvinte cheie! Mai demult excelam la capitolul ăsta. Eram entuziasmată, determinată, mi se părea că fac ceva important și câteodată, când se nimerea un sondaj care viza direct problemele oamenilor, fără o conotație politică evidentă, eram sigură că fac ceva nobil. Asta mă motiva. Iluzii! Și-așa a trecut un an, în care am epuizat orice ar fi putut fi interesant de descoperit. Și mi-am dat seama că în cele aproape șase ore aș putea face chestii mult mai importante. Lucruri care să contribuie la evoluția mea, nu care să mă plafoneze. În momentul ăla am început să mă plictisesc teribil. E tipul de plicitiseală acută, sictir, lehamite și sentimentul că îmi câștig banii făcând ceva inutil. Inutil pentru mine, inutil pentru societate. Când o să se termine toate astea? Practic, lucrez degeaba.
„Îmi dai și mie o foaie din revista cu cuvinte încrucișate?” – îi zic colegei care a găsit un antidot pentru starea în care se afla. Dup-aia am descoperit că nu-mi place să mă lupt cu cuvintele încrucișate. Nu-mi spun nimic cuvintele pe care le descopăr. Sunt rupte dintr-un context. E degeaba. (Trebuie să-mi găsesc altceva de făcut!) Oricum, ideea e că timpul chiar trece mai repede. Uitam de plictiseală când făceam asta, dar mă deranja teribil când cineva îmi răspundea la telefon și trebuia să intru rapid în transa de roboțel care își repetă banda cu poezia. Aș vrea să citesc în timpul ăla. Trebuie să citesc mai mult. Dar acolo nu se poate. Când mi-e lumea mai dragă, cineva îmi răspunde. N-am voie nici să stau pe net. E strict interzis. Oricum și ăla mă plictisește. Și uite așa am ajuns din fruntea listei de eficiență la coada ei.
Psihologul firmei ne ia în fiecare lună la „feedback”. Pe fiecare. (Suntem șaizeci. E sătulă.) Îmi spune ea chestii pe care le știu deja și care nu mă interesează nici cât negrul de sub unghie. Poezia ei. Cum că trebuie făcut așa și pe dincolo, că aia e bine, că aia fac foarte bine etc. (din câte știu eu despre psihologie, deduc că un psiholog ar trebui să înceapă cu foarte binele, dar nu mai contează) . Și-mi zice că totuși se simte pe vocea mea că sunt cu capul în altă parte (bla- bla). Evident că sunt cu capul în altă parte! Ce fac eu e mecanic, repetitiv. Nu pot să mă dezumanizez într-atât încât să nu-mi las gândurile să zboare. Ea n-are de unde să știe. Își petrece cele opt ore scriind pe blog texte în care face pe spirituala și pune cincizeci de mii de puncte-puncte la sfârșitul unei fraze. Și nimeni nu-i spune niciodată cât de ridicolă e când vorbește despre „stabilirea cognițiilor” sau despre „gândirea pozitivă” sau despre „psihologul competent care consideră că starea Dumneavoastră (cu majusculă?!) de bine e cheia pentru o viață rațională și împlinită”. Sau nimeni nu-i spune cât de greșit e să pui mai mult de trei puncte de suspensie. Și nici că diacriticele se pot pune din tastatură și că nu e nevoie să le introducă din secțiunea „symbols” din Microsoft Word. Aș vrea să cred că face asta doar pentru că se plictisește... Îmi e superior, ia salariu de cel puțin trei ori mai mare decât al meu pentru aberații și greșeli gramaticale.

...

Oamenii cu care vorbesc în fiecare zi sunt toți la fel. Trași la indigo. Aceleași răspunsuri, aceleași nemulțumiri, aceleași frustrări de care nu vor scăpa niciodată atâta timp cât așteaptă ca președintele să le rezolve problemele! Atâta timp cât spun atât de firesc că din cauza lui viața lor e cum e. Cât de prost poți să fii să spui asta?! Eu nu-i înțeleg. Din principiu, cum să îndrăznești să consideri pe alții responsabili de propriile tale eșecuri?! Cum să crezi că statul îți poate da totul de-a gata? Mentalitate comunistă! Dezgustătoare. Transmisă din tată-n fiu. Mai ieri îmi zicea unul de 20 de ani că regretă comunismul. Că ar vrea să fim din nou în comunism. Că era mai bine. Cum... Cum să spui așa ceva când tu nici măcar nu erai născut pe vremea aia?! Părinți idioți, comuniști, foști securiști – naiba știe de ce i-au băgat asemenea chestii în cap. Nu vreau să cred că oamenii sunt atât de ignoranți încât să fie așa convinși că vor înapoi ceva ce n-au cunoscut. Sau că vor să fie și mai constrânși decât oricum sunt. În fine. Concluzie: nu îmi mai pot permite să pierd timpul cu așa ceva. Îmi face rău. Îmi iubesc țara, am încredere în ea și în mine, ca făcând parte din ea, și nu vreau să mai aud babe proaste cum își dau cu părerea. Și nici să văd absolvenți de psihologie care mă exasperează cu zâmbete false, afișate fără motiv.
Da. M-am plictisit. M-am plictisit îngrozitor de locul ăsta de muncă. Mă epuizează psihic. Colegii mei sunt retardați. La fel de retardați ca respondenții. N-am nimic în comun cu ei. Mă lupt în fiecare zi să nu mă molipsească cu epidemia de veșnice nemulțumiri și acuze la adresa superiorilor (șefi sau președinți – același lucru). Nu mai reușesc să găsesc nimic pozitiv în oceanul ăsta de negativism. Nu știu unde lucrezi tu sau ce faci la serviciu și nici cât de mult te motivează sau cât de mult îți place ceea ce faci. Poate spui că atâta timp cât ți se impune să-ți câștigi existența singur, important e să ai un loc de muncă. Poate spui și tu, ca și respondenții mei, că ar trebui să fiu recunoscătoare că lucrez. Că „alții n-au”. (Ce n-au? Cui să-i fiu recunoscătoare? De ce? Nu mi s-a făcut un favor când am fost angajată. E un schimb de servicii.)
Poate spui că sunt o fraieră. Că n-are trebui să mă complac în situație. Că nu ar trebui să mă mai plâng. Dar nu mă plâng. Nu încerc să mă justific. Sunt un angajat. Sunt angajată să pierd timpul meu, energia mea în favoarea altora. Profitul meu sunt banii, e drept. Capitalism sau mersul firesc al lucrurilor? Nu, nu e firesc ca ceea ce lucrez să mă plictisească. Nu e firesc să fiu o mașinărie care execută. Nu e firesc să mă pierd în automatisme. Nu e firesc să nu simt că mă dezvolt. Trebuie să fie doar o etapă! Și pentru că îmi dau seama de asta, înseamnă că o să merg mai departe în a găsi ocupații plăcute și constructive în afara jobului și, curând, într-un alt domeniu de activitate. Nu există cale de mijloc. Fie te complaci - și-atunci plictisul devine angoasă, fie depășești nivelul de jos al „clasei muncitoare”.

Gândacii mei și cerința profesorului (de a folosi cuvintele subliniate).Exercițiu

N-am crezut niciodată în puterile de exasperare ale gândacilor. N-am crezut în oamenii profund deranjați de existența lor. Și nici n-am înțeles vreodată fobia de gândaci. Gândacul din mintea mea era gândacul lui Kafka. Imaginar, umanizat, chinuindu-se să-și ducă existența insignifiantă și, eventual, imobilizat în fața unor priviri terifiate de înfâțișarea lui.
Asta până nu demult, când am văzut primul gândac pe capacul de toaletă. Surprinzător, dar punctul acela maro, în halucinanta lui deplasare dintr-o parte în alta m-a făcut să înțeleg conceptul de alteritate. Mi-am privit propria ființă ca fiind dezgustătoare. Un gândac care nu-și găsește locul în spațiu. Asta eram. Asta credeam că sunt în momentul ăla. Îngrozitor. Sentimentul a fost deloc avuabil.
Curând după aceasta, stând pe același capac de toaletă, privirea mi s-a plimbat involuntar prin încăpere și...am observat. Chiuveta, cada, colțul din stânga și ușa veche și gălbejită - peste tot, gândaci! Să înțeleg că eram martora unui adevărat fenomen de pululație? Era clar că baia devenise un spațiu-gazdă pentru o colonie de gândaci. Spațiul perfect pentru dezvoltarea lor era, așadar, unul călduros și împuțit. Aha! Mizeria era, deci, un soi de entelehie pentru ei. Era bine că înțelesesem.
Când, în sfârșit, credeam că am trecut și peste asta datorită sfântului spray de exterminare, am dat bot în bot cu rocambolescul. Întuneric. Bucătărie. Paharul cu lapte. Buzele mele umezite în el. Gândacul... sub nas!
atunci m-am transformat într-un om atrabiliar, paranoic și scârbit. La modul absolut. Ataraxia a fost un stadiu de neatins pentru mine în următoarele zile. Până când am avut revelația. Era nevoie de lustrație. De o autentică lustrație, în concordanță cu legile naturii. Am aruncat spray-ul și am adus șase specialiști în dispariția gândacilor, pe care i-am distribuit strategic în încăperi.
A funcționat. O săptămână mai târziu nu mai mișuna niciun gândac. Erau toți captivi sau semi-consumați în pânzele de păianjen.




DICȚIONAR
lustrație= ceremonie de purificare
alteritate= existența, ființa privită dintr-un punct de vedere diferit de ea însăși
avuabil= care poate fi mărturisit
atrabiliar= irascibil
ataraxie= pasivitate; liniște sufletească absolută
rocambolesc= fantastic, extravagant
entelehie= (noțiune filosofică) perfecțiunea ca scop lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor
              = scop la baza/determinant al dezvoltării

Wanna be

Nu demult, am fost impulsionată de mai marii din firma la care lucrez să scriu un articol pentru o revistă ce urmează a fi lansată în decembrie sub coordonarea lui „papa Dâncu”. Așadar, pe teme sociale și politice, mai ales -presupun. Evident că nu a fost o provocare lansată exclusiv pentru mine, ci adresată unei mase. De roboței. Roboțeii suntem noi, operatorii de interviu (detestabila denumire pentru o meserie, apropo). O adunătură impersonală de omuleți în acțiune. Singurul lucru care umanizează meseria asta e răbdarea de care roboțelul e nevoit să se folosească pentru a-și îndeplini task-ul. Însă nu e nimic care ar putea contribui la o evoluție intelectuală în treaba asta.  În fine... Exaltată de acestă propunere, de posibilitatea de a demonta statutul pe care mi-l oferă job-ul în fața mai-marilor m-am apucat în aceeași zi să scriu despre un aspect care consider ca s-ar încadra în tematica generală: „risc și criză”. Bla. M-am gândit la problema emigrării. Deloc genial și inovator, căci am descoperit că însuși papa Dâncu scrisese ceva despre asta pe blogul lui (să nu mai spunem de mulți alții, prichindei ca mine sau nu, care-și tot dau cu părerea pe unde apucă despre asta). Am concluzionat că am făcut o alegere peste puterile mele  și am renunțat. Cum aș putea eu, mini-cocuță cum sunt, să abordez asemenea chestiuni într-un registru profesionist și demn de a fi publicat? Nu știu dacă aș putea, dar azi, provocați fiind din nou, m-am hotărât să țin cont de motivațiile enunțate în prima postare și să-mi depășesc teama. Și ce dacă nu e îndeajuns de bine pentru a ajunge la destinația ultimă (publicarea)? Aș avea parte de un feedback în domeniu.

O să profit de jovialitatea pe care mi-o oferă ideea de blog și o să continui aici ideile. Poate iese ceva dacă subconștientul meu nu e presat inconștient de ideea că fac ceva important.

Risc și criză

Iluzia unei rezolvări

Deschiderea granițelor odată cu integrarea în Uniunea Europeană s-a impus drept un pas decisiv în afirmarea României pe plan mondial, însă a adus cu sine și avantaje, dar  și dezavantaje manifestate în varii domenii.  Dincolo de problemele de ordin economic cu care se confruntă țara în prezent și care se cuvine a fi lăsate în seama specialiștilor, la nivel social efectele se fac resimțite la un nivel net superior.  De la entuziasm și curiozitate, în conștiința românilor această nouă posibilitate a devenit o soluție salvatoare pentru evadarea definitivă din patrie. Dacă în comunism era un fapt concret constrângerea cauzată de captivitatea în propria țară, se pare că eliberarea  a avut drept consecințe tocmai opusul urmărilor pe care ar fi trebuit să le aibă pentru România.  E clar ca românul a început prin a asocia libertatea cu fuga (de ceva ce nu mai există), urmând ca apariția unor probleme de altă natură să amplifice instinctul de „apărare” prin detașare  și să determine o  creștere alarmantă a procentului  celor stabiliți dincolo de granițe.

Drept urmare, țara continuă să stagneze în dificultatea de a diminua impasul din economie.  Omul de rând este confuz, frustrat, panicat de nesiguranța zilei de mâine și, conform instinctelor firești, caută un mod adecvat pentru a supraviețui.  Mentalitatea și frica impregnată de trecut în conștiința lui, nu-i permit să accepte compromisuri, ci îi impun să apeleze la alternative cu efect imediat.  Fapt la fel de justificabil de natura umană instinctivă  ca și tendința de blamare. Într-un asemenea context, al situațiilor limită, unanimitatea vinei  și implicit nula importanță a desemnării vinovaților nu sunt  considerente plauzibile.

Empatizând sau nu cu contextul, realitatea confirmă încă o criză. La nivel de mentalitate, potențialul  unei soluții pentru ameliorarea situației e minim. Românii nu sunt dispuși să se mai lase asupriți de circumstanțe. Refuză să lupte pentru orice altceva în afară de propriul bine. Însă continuă să se complacă în situație. Căci a alege portița de ieșire nu e decât o altă formă de a cataloga, eticheta drept irevocabilă o actualitate. Ori, fiece prezent e destinat să devină trecut. Dar acest lucru pare să nu fie conștientizat într-o atât de mare măsură încât să conteze. În situația  asta, compatrioții sunt departe de a fi incoruptibili și fermi în gândire sau în acțiuni, căci apelează, de fapt, la compromisuri. Nu sunt cu nimic superiori celor care-i conduc și pe care îi acuză cu orice ocazie de lipsă de interes pentru binele poporului. Niciodată nu a contat atât de mult orientarea ideologică și politică a conducătorilor, căci fie ei socialiști, liberali sau democrați, conducătorii națiunii vor purta mereu vina pentru tot ce se întâmplă, vor fi arătați cu degetul, huliți sau adorați, asemeni zeilor antici în mâinile cărora se află întreaga putere. O altă etichetă.

Omul de rând adoră să se simtă lipsit de responsabilitate. Un crud adevăr, nu fără importanță. Dacă rămâne, își neagă vehement statutul de cetățean înzestrat nu doar cu drepturi și privilegii, ci și cu îndatoriri (de ordin moral), iar dacă pleacă resimte ca de la sine înțeles faptul că ruptura fizică de patrie îi justifică lipsa de interes față de aceasta. Oricum, odată stabilit într-o realitate paralelă cu cea de care s-a detașat, odată pus față în față cu o altă lume care îi oferă fără mari eforturi orice aici nu și-ar fi permis, îi este confirmată concepția conform căreia a lut decizia corectă. Însă satisfacțiile sunt de ordin material, căci se raportează la obiecte, bani și utilități, iar acest lucru demonstrează lipsa de interes pentru un bine colectiv.

Patrioți și naționaliști par să fi rămas bătrânii, resemnați și indiferenți  cei fără posibilități, curaj sau determinare, însă optimiști, ambițioși și devotați unei cauze colective cei încrezători în propriile forțe. Aceștia din urmă au calitatea de a fi mânați de entuziasm și de o autentică dorință de a demonstra lumii că își merită locul în ea. Lucruri care aparțin de sfera moralului și a conștiinței și care au fost determinate de educație, de intelect, de mediul în care au evoluat ca individualitate. Aceștia sunt oameni mânați de alte principii. Dacă printre ele se numără și ambiția și o datorie morală, ei nu vor accepta existența unei puteri superioare lor care le decide soarta. Și nu e vorba de divinitate, ci de lideri. Ei nu vor accepta un alt conducător al propriului destin. Își vor asuma această responsabilitate și se vor folosi de ea pentru a se construi ca individualități. Vor găsi argumente și soluții pentru ca propriul bine să se ramifice și să determine și binele altora. Interesant că e suficient să ne uităm in jur, la cunoscuți, și vom observa că cei care au ajuns la un nivel la care nu au de ce să se plângă sunt genul de oameni puternici, determinați și luptători. Bineînțeles că o întreagă națiune nu poate fi caracterizată de toate aceste calități. În marea lor majoritate, românii sunt muncitori, și nu intelectuali luptători.

Decizia de a pleca sau nu din România este, în realitate, o chestiune strâns legată de mentalitate. Motivațiile, principiile și aspirațiile pe care le încorporează. Eroi sunt cei care aleg să rămână, s-ar putea spune. E-adevărat. Sunt viteji căci se luptă. Pe de-o parte cu greutățile din domeniul financiar, administrativ și organizațional pe care societatea nu a reușit să le depășească, iar pe de altă parte cu ei înșiși, puși în situația de a compara meritele și beneficiile care i se oferă în schimbul muncii prestate într-o țară unde sistemul capitalist e un adolescent care experimentează, dar încă resimte puternic trecutul. Ceea ce contează pentru un erou nu e doar lupta pentru propria supraviețuire. Valorile lui se ridică deasupra ideii de bunăstare materială, fiind mai mult concentrate pe satisfacții spirituale și morale. Însă, contrar ideii originare despre erou, aceste calități nu încorporează nimic excepțional. Ar trebui să fie un firesc al umanului depășirea stadiului de luptă exclusiv pentru supraviețuire. Ori, majoritatea românilor care pleacă, o fac fie din nevoia de supraviețuire, fie din dorința de mai mult. Căci dacă ne raportăm la cei care plecă fie pentru un loc de muncă, fie pentru un loc de muncă mai bine plătit, în marea lor majoritate sunt simpli muncitori, un alt soi de sclavi, fără prea multe drepturi sau posibilități de avansare sau de exprimare, uneori chiar marginalizați pentru faptul că nu sunt cetățeni ai respectivei națiuni. Astfel, principiul de diversitate etnică și culturală enunțat de Uniunea Europeană nu pare a avea în practică efectele așteptate.

Ieșirea din impas și rezolvarea dificultăților de atingere a unui nivel de existență decent, oglindit de conștiința noastră în lumea occidentală se raportează în primul rând la conduita omului de rând care nu mai e dornic să producă, prin muncă,  în România, contribuind astfel la dezvoltarea ei. Și asta nu e din cauza scuzei, evocate la nesfârșit, că nu există locuri de muncă și nici interes pentru cetățeni sau posibilități. Posibilități există, doar că ele nu corespund așteptărilor omului care se raportează mereu la țările care deja au depășit impasul în care ne aflăm noi acum. Interesant este că pentru a-l depăși, acei cetățeni și l-au asumat și nu au fugit de el. Probabil aceasta este, de fapt,  una dintre principalele probleme care ne împiedică. O conștiință colectivă care își acceptă situația, dar care, în aceeași măsură, e dispusă să-și asume responsabilitatea de a contribui la evoluția (lentă, ce-i drept) a țării sale. Aberant, idealist și imposibil, s-ar putea spune, în contextul în care salariile și pensiile scad, iar răbdarea a ajuns la o limită. Capitalismul a ajuns la maturitate dincolo de granițe, prezintă cea mai bună alternativă de care românii, în țara lor, încă nu au parte în deplinătatea lui. Asta pentru că nimeni nu e dispus sa producă. Nici idei, nici inițiative și cu atât mai puțin investiții prin muncă. Poate ar fi benefică o detașare de partea materială a lucrurilor. Poate o raportare la posibile satisfacții dincolo de cele financiare, ar schimba lucrurile. Începând prin a simți privilegiul de a fi părinte, profesor, om de știință, inginer, medic, polițist, muncitor sau orice altceva și prin a considera meseriile lor un vis împlinit și o contribuție concretă la schimbarea la care se așteaptă, în care meritele lor vor fi recunoscute și respectate în măsura în care și la nivelul la care ei își respectă profesia.

În fine, emigrarea, adoptată de mase de români drept rezolvare sau soluția ultimă și singura viabilă în acest context este o problemă. Poate efectele ei nu sunt resimțite acum, poate nu vor fi resimțite nici mai târziu (căci situația ar putea rămâne aceeași), dar e problematică  pentru mentalitatea care ne caracterizează. Acest tip de raportare la situație ca fiind critică, irezolvabilă, această atitudine prăpăstioasă și această vină atribuită continuu celor cu care nu avem contact direct și a căror decizii și acțiuni nu pot fi controlate de noi, e una dintre cauzele impasului. Emigrarea este o revoltă, de fapt. Pe de-o parte, o revoltă împotriva situației, iar pe de altă parte o revoltă împotriva propriei responsabilități neasumate. Și aici nu ar fi greșit să ne raportăm și la jumătatea de secol de comunism, timp în care singura datorie a omului era să muncească și să facă ce i se spune. Acum nu i se mai spune ce să facă, dar, ca efect a ceea ce a fost,  el nu are impregnat în conștiință conceptul de demnitate. Căci asumarea responsabilității și inițiativa  sau dispoziția de a lupta, într-un fel sau altul, împotriva sistemului sunt oglindiri ale unui caracter demn. Astfel iluzia că emigrarea e o rezolvare în gândirea omului de rând, pus în fața unor situații de neacceptat în contextul în care el nu mai este rupt de ceea ce se întâmplă dincolo de granițe, este unul din impedimentele dezvoltării. Nu se poate spune că această mentalitate nu e justificabilă, însă constituie un risc ce nu poate fi ignorat.

A.V.