Scenaristică-exercițiul 1

Prima conștientizare a morții

Un urlet sfâșietor, izbucnit din senin în brațele unei oarecare. O mulțime de tanti care înfulecă tot felul, o mulțime de neni piliți de la țuică. O mare de oameni care vorbesc unii cu alții, în șoaptă. Un zgomot, un zumzet îngrozitor care înghite solemnitatea pe care ar fi vrut să o arate. Fețe familiare care nu-mi spun nimic, oameni necunoscuți, miros de bătrâni și naftalină. Haine negre, roase de molii. Aud voci care mă strigă. Mă supun. O mână hidoasă, buboasă, stafidită mă trage de mână insuportabil de aproape. Simt mirosul. Aud ca prin vis: „O să fie bine. Știu cât l-ai iubit și el te-a iubit mai mult ca orice, dar o să fie bine.” Zâmbesc, neînțelegând ce-i cu toată nebunia asta. Am zâmbit într-una de când au început să apară. I-am urât când i-am văzut în cameră lângă el, întrebându-se șușotind de ce nu e descoperit. Mă îndepărtez de el, el care era acolo, în camera mea, închis într-un monstru de lemn. Căutam necontenit. Unde e? De ce m-a lăsat singură în locul ăsta atât de drag mie și atât de străin acum, când e împânzit de atâta necunoscut și nefiresc? Aud, ca rupte din altă realitate, sunete care se construiesc în „condoleanțe”. O văd. Mama e acolo, răspunzând la ele. Mă las ghidată într-acolo. Și-atunci mă prinde pe neașteptate. Mă sperie. Nu mai știu cine era ea. Mă ia în brațe, îmi zice ceva de el cu un zâmbet străin. Atunci încep să urlu. Nu mă pot gândi decât că vreau să mă lase în pace. Vreau ca toți oamenii ăia să ne lase în pace! Ăla e locul meu și-a lui bunicu`. E curtea noastră, casa noastră de refugiu în doi, da, în doi (!) în vacanță sau după o săptămână de școală, după o oră de mers cu trenul și numărat stațiile. E o blasfemie. Nu știam atunci ce înseamnă. Dar acum știu că asta e cuvântul potrivit. Spațiul nostru era sacru. Al meu și-al lui bunicu. De ce nu-i alungă nimeni de acolo?! De ce continuă să vină? De ce sunt peste tot? De ce nu apare bunicu în prag să le spună să plece. Așa, direct. Cum o făcea mereu când era deranjat de cineva. Știam că nu vrea ca ei să fie acolo. Vrea și el, ca și mine, să fim doar noi doi. Să mâncăm împreună, să ne bucurăm împreună de dimineața aia de august, în cerdac, sub umbra părului. Cerdacul nostru e invadat de necunoscuți. Cine sunt toți ăștia?
Nici atunci nu puteam și nici acum, vorbind despre asta, nu pot să fac diferența între trecut și prezent. Credeam că a doua zi va fi totul ca deobicei. Credeam din suflet asta. De aia zâmbeam. Ei nu stiu nimic. Mâine, voi fi eu și bunicul sub umbra părului. Dar cum am ajuns acolo? Nu-mi puteam aduce aminte. Am ajuns acolo fără să ghicesc stațiile ce urmează, fără să număr câte mai sunt, fără să-l întreb, copleșită de entuziasm „Când ajungem?”. Destinația era paradisul nostru.
Când m-a luat în brațe femeia aia, am urlat: „N-a murit! Bunicul n-a murit! Lăsați-l în pace! Lăsați-ne în pace.” Am avut revelația. Am folosit cuvântul pe care nu l-am înțeles niciodată până atunci. Am negat pentru că aveam nevoie de o lume în care să mă refugiez. Și plângeam urlând și auzeam cum șușotelile fremătau și mai tare și simțeam mâini străine care mă mângâie, vedeam fețe nedumerite care nu știau cum să reacționeze și auzeam voci speriate care-mi vorbeau. și nu m-am putut opri până n-am simțit-o pe mama care nu știu cum m-a scăpat de acolo.
Am avut atâta timp să înțelg ce va urma. Aproape un an în care bunicul a început prin a nu mai fi el (era posedat de boală), apoi era mereu în pat, nemișcat, întins pe canapeaua din sufrageria apartamentului în care stăteam cu mama. Am refuzat să accept dinainte. Nimeni n-a îndrăznit să mă prevină. Sau, chiar dacă au încercat, nu au reușit. Nu țin minte. Ignoram răul. Presimțeam că va urma ceva, dar nu înțelegeam, nu vedeam o pierdere. Îmi desfășuram viața crezând că așa trebuie să fac. Că el nu vrea să fiu tristă, că nu am de ce să fiu tristă. El e acolo, dincolo de peretele care despărțea sufrageria de camera mea, știe ce fac și aude ce vorbesc. Acolo va fi mereu. Va ști mereu. E acolo și nu se poate altfel. E etern. Nu regret. Am făcut bine. Bunicul nu suporta să mă știe tristă. Am fost veselă. Până în ultima clipă, nepoțica veselă, al cărei zâmbet continuu era mândria lui.
Aveam zece ani. El s-a despărțit de lume, eu – de paradisul nostru. E ultima amintire pe care o am din locul ăla. Copilăria mea, inocența mea au rămas acolo în casa aia, în satul ăla. Cred că paradisul nostru - de care tot amintesc e copilăria mea. Odată cu bunicul, am plecat și eu: două săptămâni într-o altă lume, într-un alt oraș, la rude necunoscute, dar incredibil de prietenoase. Acolo am continuat să ignor. Noutatea, fascinația, mă furau. Și când m-am întors acasă, am găsit un univers nou care nu m-a lăsat copleșită de trecut. Am reușit să ignor lipsa.
În primăvara următoare s-a dus bunica. Ea a suferit mult în ultimii ei multi ani de viață și a propagat suferința ei nebună în mama. A adus în copilăria mea scene de o atrocitate îngrozitoare. Mă bucuram că nu mai e. Înțelegeam perfect că nu mai e și că e cel mai bine așa. Murise și moartea ei a fost o salvare. N-am fost la înmormântarea ei. Înmormântarea bunicului a fost prima și singura la care am fost până acum. O tortură. Pentru că atunci, pentru orima oară, am înțeles moartea, am simțit superficialitatea sau, mai degrabă ipocrizia, și am detestat. Am urât cu toata ființa. Îmi amintesc foarte clar starea. Mai clar decât durerea. Tot atunci s-a născut un sentiment de nedescris de admirație pentru mama. De atunci ea a fost omul cel mai puternic și rațional din viața mea, de atunci o iubesc cel mai mult pe ea. Nu știu exact ce-a fost cu mine până în momentul ăla. Sau ce legătură a fost între mine și bunicul. Nu mi-a fost doar bunic, nici doar partener de joacă și de călătorie și nu a fost doar suplinitorul unui tată, cum au spus unii. Nu cred ca e prea mult spus: a fost o parte din mine. A rămas în mine o parte din el. Când am înțeles că a murit, știam că renunț doar la ființa lui, la prezența lui, nu la el. Rămâne o entitate în conștiința mea. Încă îl simt câteodată în cele mai mici gesturi pe care le fac, în cele mai banale gânduri. Nu știu de ce, nici nu contează, dar cel mai puternic îl simt în legănarea trenului și în peisajele de vară văzute din tren.