Monolog terapeutic (Copyright pentru: ManInFest)

MONOLOG TERAPEUTIC

Titlu: Cât e ceasul? Sau... În așteptarea sfârșitului
Autor: Andrada Vaidoș

În sfârșit, weekend! Poate asta spui și tu în fiecare vineri când ieși de la serviciu. E ca și cum viața ta se desfășoară pe o traiectorie circulară și tu îți trăiești fiecare zi în așteptarea weekendului. O așteptare continuă și ciclică. Îngrozitor! Asta dacă nu ai ghinionul să lucrezi și sâmbăta sau dacă nu ai norocul să faci ceva ce-ți place.
Și știi care e problema? Că după o vreme în care te afunzi în rutină și sictir, îți dai seama că nu te plictisești la locul de muncă. Căscatul, uitatul la ceas din minut în minut sau gândurile care zboară mereu departe de prezentul în care stai pe scaun nu demonstrează neapărat că te-ai plictisit la serviciu. Nu. Îți dai seama că, de fapt, te-ai plictisit de serviciu. E ca și cum în timp ce vizionezi un film te uiți constant la bara care îți arată cât mai e din el, ca să te decizi dacă îl oprești sau nu. E clar că faci asta doar dacă nu-ți place.

Uite, mie îmi place să lucrez. Și o spun cât se poate de sincer. Fiecare loc de muncă (ăsta e al patrulea), oricât ar fi fost de departe de idealurile mele, m-a lăsat în final cu o senzație plăcută. Cu senzația că am trecut printr-o experiență. ( Și-atât?! Da...) Ei, și mi-am dat seama că cel mai avantajos e să ai un job care nu te lasă să te plictisești. Efectiv să ai în continuu ceva de făcut. Atunci nu te întrebi mereu, chinuit și exasperat: „de ce trece așa greu timpul?”. Un job solicitant la care să ai atâta treabă încât să nu-ți dai seama cum zboară ziua. Ideal ar fi să ai de umblat într-o parte și-n alta, să trebuiască să te întâlnești și să vorbești cu oameni. Dar rar ai norocul ăsta. Mai mult decât atât. Se exclude total dacă aspiri la un domeniu care vizează munca de birou. Și ce faci atunci când ai de așteptat ceva de făcut sau ora de plecare? Începi prin a te imagina acasă sau în orice alt loc! Deobicei, dacă stai pe scaun, îți vine să te descalți și să te cocoțezi cu picioarele pe scaun, chiar pe birou, dacă se poate. Și o faci. Te uiți la colegii din stânga, apoi la cei din dreapta și, după ce te-ai asigurat, îți scoți picioarele din pantofi. Dacă se poate, o să ai grijă în fiecare dimineață să-ți iei o pereche ușor de dat jos. Știi cât e de important să te poți desfăta cu acest mic capriciu. Și îți iei cu tine ceva de ronțăit (nu semințe, că nu ești chiar atât de nesimțit, dar ceva care să... crănțăne). Neapărat. Te satisface. Șefu` sigur nu trece prin zonă. Ești prea mic ca să te observe sau să vină să-ți zică ceva.
Super. Dar nu s-a rezolvat problema. În continuare nu ai nimic interesant de făcut. Ei, la mine nu e problema că nu am ceva de făcut. Să-ți explic. Sunt postată în fața unui calculator, cu niște căști hidoase pe urechi și pusă să repet aceeași poezie de fiecare dată când îmi răspunde cineva la telefon. Nu, nu sunt telefonistă. Telefonistele răspund la telefon. Eu dau telefoane. De fapt, apelurile se efectueză automat, din sistem. Din momentul în care mă așez pe scaun ar trebui să intru într-o transă, cu scopul de a atinge cele mai înalte performanțe. Eficiența și cantitatea sunt cuvinte cheie! Mai demult excelam la capitolul ăsta. Eram entuziasmată, determinată, mi se părea că fac ceva important și câteodată, când se nimerea un sondaj care viza direct problemele oamenilor, fără o conotație politică evidentă, eram sigură că fac ceva nobil. Asta mă motiva. Iluzii! Și-așa a trecut un an, în care am epuizat orice ar fi putut fi interesant de descoperit. Și mi-am dat seama că în cele aproape șase ore aș putea face chestii mult mai importante. Lucruri care să contribuie la evoluția mea, nu care să mă plafoneze. În momentul ăla am început să mă plictisesc teribil. E tipul de plicitiseală acută, sictir, lehamite și sentimentul că îmi câștig banii făcând ceva inutil. Inutil pentru mine, inutil pentru societate. Când o să se termine toate astea? Practic, lucrez degeaba.
„Îmi dai și mie o foaie din revista cu cuvinte încrucișate?” – îi zic colegei care a găsit un antidot pentru starea în care se afla. Dup-aia am descoperit că nu-mi place să mă lupt cu cuvintele încrucișate. Nu-mi spun nimic cuvintele pe care le descopăr. Sunt rupte dintr-un context. E degeaba. (Trebuie să-mi găsesc altceva de făcut!) Oricum, ideea e că timpul chiar trece mai repede. Uitam de plictiseală când făceam asta, dar mă deranja teribil când cineva îmi răspundea la telefon și trebuia să intru rapid în transa de roboțel care își repetă banda cu poezia. Aș vrea să citesc în timpul ăla. Trebuie să citesc mai mult. Dar acolo nu se poate. Când mi-e lumea mai dragă, cineva îmi răspunde. N-am voie nici să stau pe net. E strict interzis. Oricum și ăla mă plictisește. Și uite așa am ajuns din fruntea listei de eficiență la coada ei.
Psihologul firmei ne ia în fiecare lună la „feedback”. Pe fiecare. (Suntem șaizeci. E sătulă.) Îmi spune ea chestii pe care le știu deja și care nu mă interesează nici cât negrul de sub unghie. Poezia ei. Cum că trebuie făcut așa și pe dincolo, că aia e bine, că aia fac foarte bine etc. (din câte știu eu despre psihologie, deduc că un psiholog ar trebui să înceapă cu foarte binele, dar nu mai contează) . Și-mi zice că totuși se simte pe vocea mea că sunt cu capul în altă parte (bla- bla). Evident că sunt cu capul în altă parte! Ce fac eu e mecanic, repetitiv. Nu pot să mă dezumanizez într-atât încât să nu-mi las gândurile să zboare. Ea n-are de unde să știe. Își petrece cele opt ore scriind pe blog texte în care face pe spirituala și pune cincizeci de mii de puncte-puncte la sfârșitul unei fraze. Și nimeni nu-i spune niciodată cât de ridicolă e când vorbește despre „stabilirea cognițiilor” sau despre „gândirea pozitivă” sau despre „psihologul competent care consideră că starea Dumneavoastră (cu majusculă?!) de bine e cheia pentru o viață rațională și împlinită”. Sau nimeni nu-i spune cât de greșit e să pui mai mult de trei puncte de suspensie. Și nici că diacriticele se pot pune din tastatură și că nu e nevoie să le introducă din secțiunea „symbols” din Microsoft Word. Aș vrea să cred că face asta doar pentru că se plictisește... Îmi e superior, ia salariu de cel puțin trei ori mai mare decât al meu pentru aberații și greșeli gramaticale.

...

Oamenii cu care vorbesc în fiecare zi sunt toți la fel. Trași la indigo. Aceleași răspunsuri, aceleași nemulțumiri, aceleași frustrări de care nu vor scăpa niciodată atâta timp cât așteaptă ca președintele să le rezolve problemele! Atâta timp cât spun atât de firesc că din cauza lui viața lor e cum e. Cât de prost poți să fii să spui asta?! Eu nu-i înțeleg. Din principiu, cum să îndrăznești să consideri pe alții responsabili de propriile tale eșecuri?! Cum să crezi că statul îți poate da totul de-a gata? Mentalitate comunistă! Dezgustătoare. Transmisă din tată-n fiu. Mai ieri îmi zicea unul de 20 de ani că regretă comunismul. Că ar vrea să fim din nou în comunism. Că era mai bine. Cum... Cum să spui așa ceva când tu nici măcar nu erai născut pe vremea aia?! Părinți idioți, comuniști, foști securiști – naiba știe de ce i-au băgat asemenea chestii în cap. Nu vreau să cred că oamenii sunt atât de ignoranți încât să fie așa convinși că vor înapoi ceva ce n-au cunoscut. Sau că vor să fie și mai constrânși decât oricum sunt. În fine. Concluzie: nu îmi mai pot permite să pierd timpul cu așa ceva. Îmi face rău. Îmi iubesc țara, am încredere în ea și în mine, ca făcând parte din ea, și nu vreau să mai aud babe proaste cum își dau cu părerea. Și nici să văd absolvenți de psihologie care mă exasperează cu zâmbete false, afișate fără motiv.
Da. M-am plictisit. M-am plictisit îngrozitor de locul ăsta de muncă. Mă epuizează psihic. Colegii mei sunt retardați. La fel de retardați ca respondenții. N-am nimic în comun cu ei. Mă lupt în fiecare zi să nu mă molipsească cu epidemia de veșnice nemulțumiri și acuze la adresa superiorilor (șefi sau președinți – același lucru). Nu mai reușesc să găsesc nimic pozitiv în oceanul ăsta de negativism. Nu știu unde lucrezi tu sau ce faci la serviciu și nici cât de mult te motivează sau cât de mult îți place ceea ce faci. Poate spui că atâta timp cât ți se impune să-ți câștigi existența singur, important e să ai un loc de muncă. Poate spui și tu, ca și respondenții mei, că ar trebui să fiu recunoscătoare că lucrez. Că „alții n-au”. (Ce n-au? Cui să-i fiu recunoscătoare? De ce? Nu mi s-a făcut un favor când am fost angajată. E un schimb de servicii.)
Poate spui că sunt o fraieră. Că n-are trebui să mă complac în situație. Că nu ar trebui să mă mai plâng. Dar nu mă plâng. Nu încerc să mă justific. Sunt un angajat. Sunt angajată să pierd timpul meu, energia mea în favoarea altora. Profitul meu sunt banii, e drept. Capitalism sau mersul firesc al lucrurilor? Nu, nu e firesc ca ceea ce lucrez să mă plictisească. Nu e firesc să fiu o mașinărie care execută. Nu e firesc să mă pierd în automatisme. Nu e firesc să nu simt că mă dezvolt. Trebuie să fie doar o etapă! Și pentru că îmi dau seama de asta, înseamnă că o să merg mai departe în a găsi ocupații plăcute și constructive în afara jobului și, curând, într-un alt domeniu de activitate. Nu există cale de mijloc. Fie te complaci - și-atunci plictisul devine angoasă, fie depășești nivelul de jos al „clasei muncitoare”.